Deschidem cu plăcere Patimi înălțătoare, romanul de debut al Rafaelei Melinte, o autoare care își ia curajul de a păși peste ucenicia prozei scurte plină de încrederea în discursul său epic, care se desfășoară, după cum vedem încă de la început, ca o confidență pe care o fac personajele cititorilor.
În aparență mai mult jurnal decât roman, cu o structură neobișnuită, de alternanță în trio confesiv, în care fiecare personaj monologhează, povestind ca pentru sine, dar și pentru ceilalți -de parcă glasul interior al fiecăruia ar fi ascultat- faptele, credințele, ideile cu care este legat de eroii poveștii, dar și de lumea în care trăiește.
Totul începe cu Flavia, o studentă din provincie, frumoasă, inteligentă, mândră, căutătoare neliniștită a unui ideal de viață, crescută fără tatăl plecat să-și întemeieze o altă familie, tânără care se îndrăgostește de un bărbat căsătorit dintr-un oraș mare, Augustin, tată a doi copii, funcționar la o firmă de succes și om de afaceri part-time, fermecător, versatil și elegant, bărbat care îi dă speranța că lumea ei, a Flaviei, există și iată, i-a ieșit în cale. Fata se îndrăgostește rapid, iar după o vreme descoperă drama de a fi amanta unui bărbat însurat, situație care o motivează să lupte cu toate mijloacele sale pentru câștigarea persoanei iubite.
Augustin, venit de la țară, dintr-o familie modestă, într-un oraș mare, în lupta sa pentru a-și croi un rost într-o lume în care competiția și supraviețuirea sunt cuvinte de ordine, își formează credința că cel mai important lucru de obținut în lume este puterea: un statut financiar peste al majorității oamenilor și capacitatea deosebită de a-i manipula pe aceștia încât să îi îndeplinească dorințele. Setea de putere îl împinge la acceptarea căsătoriei cu Doina, o colegă de facultate, fiica unor oameni instruiți, cu stare, colegă care se îndrăgostește de el și își urmărește interesul căsătoriei pas cu pas, copleșindu-l cu favoruri, împlinindu-i nevoile materiale până când îl înrobește mental, acaparându-l matrimonial, situație din care Augustin încearcă o evadare, cel puțin temporar, inițiind o relație cu Flavia.
Doina, soția lui Augustin, este o femeie de rit vechi, care crede că în viață este ideal ca totul să fie ”ca la carte”. Este dominată de o închistare cumva didactică, de un perfecționism lipsit de aerul libertății atât de necesar oamenilor. Este o bigotă a lui trebuie, poartă ca pe o haină de gală un soi de fanatism arhaic al concepțiilor despre viață, căsătorie, familie. Ea vrea să câștige cursa iubirii prin sacrificiul de sine care obligă pe celălalt, nu prin dragoste, ceea ce pentru Augustin devine foarte neplăcut după o vreme, se simte cumpărat, micșorat structural în interiorul personalității sale.
Flavia și Doina sunt total opuse ca personalitate. Flavia consideră importantă iubirea, și din cauză că în copilărie și adolescență nu a avut parte de ea, Doina pune în prim-planul vieții sale statutul social, eticheta prin care societatea judecă indivizii. Flavia vrea să fie, Doina să aibă.
Între aceste două femei aflate în antiteză se află Augustin, bărbatul care crede că va atinge succesul prin manipulare, incapabil să aleagă, atunci când este pus în această situație, între inimă, Flavia, și avere, Doina. Inițial consideră că ceea ce face el nu este greșit: călătorii în locuri la care mulți oameni doar visează, vestimentație și accesorii de lux, mașini scumpe, trai pe picior mare, soție care ține casa lună și amantă care îl întinerește. Numai că cele două femei nu acceptă compromisul unui trio și îl părăsesc, fără a-i lăsa vreo portiță de scăpare, șansa de a continua o relație cu una dintre ele, considerându-l laș, un om cu caracter slab, incapabil de responsabilitatea asumării.
Rămas singur, divorțat de Doina și fără Flavia, cu o situație financiară din ce în ce mai precară, Augustin are revelația deșertăciunii sale, după care hotărăște să ducă o viață simplă, fără falsuri; începe să ajute oamenii, așa cum nu mai făcuse înainte, renunță la lux și înfumurare, schimbare care îi aduce liniște și pace sufletească.
Flavia pleacă din țară pentru o reîmprospătare a vieții sale, pentru a da un aer mult mai viu și mult mai dinamic parcursului său. După această perioadă dificilă din viața ei rămâne cu un gust amar, neînțelegând de ce trebuie să fie viața și oamenii atât de complicate, însă conștientizează înaintea plecării că fiecare om, fiecare episod de viață reprezintă o lecție în viața cuiva, de aceea, înainte de a pleca, îi mulțumește lui Augustin pentru ce i-a dat bun din ce i-a putut da și îi cere iertare pentru momentele în care i-a adus neplăceri.
Doina, după despărțirea de Augustin, descoperă că sacrificiul pentru statut social, căsătorie, soț și copii i-a anulat personalitatea, mai bine zis fragmentat, își dă seama că a devenit un robot care trăiește în virtutea unor principii, în detrimentul propriilor dorințe. Încet-încet, prin introspecții repetate, observă trăsăturile sale esențiale și depune eforturi volitive de a le contura și întări spre un echilibru interior.
În fapt, personajele poveștii de față nu sunt oameni răi, descoperă doar că au ales căile nepotrivite spre împlinirea destinului lor: Flavia cere protecție și afecțiune unui ”vânător”, Doina trăiește recesiunea șablonului social al mariajului, Augustin constată pe viu falimentul căii deșertăciunilor.
O etapă importantă în evoluția personajelor este conștientizarea lipsei de autenticitate a vieții trăite, de esență, conștientizare care aduce cu sine necesitatea unei schimbări în viitorul fiecăruia dintre ele. Un element la fel de important, obligatoriu aproape, este, înainte de a începe schimbarea, iertarea celuilalt/ celorlalți și iertarea ta, sinelui tău, blândețea în raport cu propria persoană, fără de care nu poți continua pe drumul recâștigării libertății de conștiință.
După acest drum sinuos parcurs în trei, care se întrerupe aparent nefericit, avem un deznodământ echitabil: Flavia își recâștigă plăcerea de a trăi, se întărește în credință și speranță, redevine o luptătoare, mai intuitivă însă de data aceasta; Doina este împăcată cu viața, mulțumită cu sine și cu datoria familială întrucâtva; Augustin devine un om opus celui dinainte, este altruist, simplu, răbdător, înțelept.
Succesiunea confesivă, în cascadă, alternanța monologurilor personajelor conduce firul narativ pe desfășurări calme de trăiri interioare și evenimente, fără iceberguri conflictuale la vedere, iar această manifestare onorabilă se datorează și dorinței autoarei, de a păstra o decență a personajelor, mai ales că toți trei protagoniștii sunt oameni educați, cu studii superioare. În substrat, latent, plutește constant o tensiune afectivă cu încărcătură grea, care dă o anumită încordare desfășurării epice, tensiune care emană din chiar trăirile personajelor și se reflectă în scriitura autoarei: rostirea scurtă, pe alocuri austeră.
Încărcătura afectivă se suprapune firesc, totuși, firului epic, fără a face lectura romanului de față dificilă, dimpotrivă, stârnește și sporește curiozitatea lectorului de a afla ce se întâmplă în continuare cu personajele pe care, pe parcursul lecturii, le îndrăgește și le aprobă în acțiunile lor, luând pe fiecare așa cum este.
Cartea se poate citi ușor, atrage cu o problematică des întâlnită și destul de dezbătută, dar mai ales trăită de amar de vreme până astăzi în societate, dar și de acum înainte, detaliile fiind, de fiecare dată, iată, altele. Pentru o carte de debut este un pas sigur, solid în evoluția autoarei, care se întrevede pozitivă în viitor, deși noi deocamdată o citim, ne bucurăm de lectură și așteptăm, răbdători, pe următoarea.
Alensis De Nobilis